UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE alias IUBIREA PENTRU SEMENI, PENTRU CEI DE-UN NEAM

Înainte de a începe să scriu ceva despre Unirea Principatelor Române, am avut inspirația să vizionez o emisiune de 2 ore, la „Focus TV” Buzău, realizată de Dan Răspopa, având-o ca invitat pe doamna Nastasoiu Elena, un valoros profesor de istorie, de la Colegiul Național B. P. Hasdeu din Buzău, al cărei subiect principal nu a fost „mica unire” (ci lenea, ambițiile, mofturile, teribilismul generației tinere), însă într-un final, nici nu se putea altfel, a realizat o succintă referire și la mărețul eveniment al Unirii Principatelor Române.
Îmi propusem să nu las să treacă vremea fără să fac și eu măcar o mică referire la acest prețios eveniment, și să încep prin a rememora/prezența pe scurt: situația internă și internațională înainte de unire; lupta pentru supremație dintre marile puteri, repectiv izbucnirea războiului Crimeii (1853-1856), care a avut loc între Imperiul Rus, pe de-o parte, alianța Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei, a celui de-al doilea Imperiu Francez, a Regatului Sardiniei și a Imperiului Otoman, pe de altă parte; tendința de oprire a expansiunii Rusiei în zona Mării Negre; consecințele încheierii războiului (Tratatul de pace de la Paris – 1856) pentru Principatele Române. Fiind considerat unul dintre ultimele războaie religioase de pe continent, este primul conflict la declanșarea căruia presa și opinia publică occidentală au jucat un rol important, prin folosirea mijloacelor de comunicare: telegraf, presă scrisă, jurnalism independent („free-lance”). Toate aceste fapte, împrejurări sunt probabil arhicunoscute, acum doar ni le reamintim. Dar, când vorbește un împătimit al istoriei, perspectiva de prezentare, de transmitere e cu totul alta. Nu vă puteți imagina câtă abundență informațională a putut oferi în aproximativ 10 minute (din cele cca 2 ore) și cât de valoroasă este abordarea dumneaei, motiv pentru care, împart cu iubitorii de istorie aceste informații, trăiri, sentimente. Am aflat cu acest prilej, lucruri precum:
– că nu este corect (citându-l de câteva ori pe Președintele Academiei Române, Ioan Aurel Pop, căruia a avut privilegiul de a-i lua un interviu), să spunem că pe 24 ianuarie 1859, s-a unit Moldova cu Țara Românească ci, dimpotrivă, că la această dată, s-au unit Moldova și Țara Românească. De ce acest lucru? Pentru că, cele două principate, urmare unirii, nu s-au subordonat una alteia, dimpotrivă, relațiile dintre ele s-au aflat într-un echilibru, în sensul că: am avut Domn din Moldova, dar Capitala a fost la București; am avut Guvern și Parlament la București, dar prima universitate s-a înființat la Iași, etc;
– fără curajul, îndrăzneala, inteligența revoluționarilor pașoptiști care au strigat ce vor românii, care au făcut auzite vocile acestora, care au militat cu prețul vieții lor pentru unire, nu ar fi fost posibilă realizarea unirii;
– 24 ianuarie e o zi mare, ea este rezultatul voinței elitei românești într-o conjuctură favorabilă;
– avem datoria/obligația să cunoaștem felul în care s-a creat România modernă și să-i cunoaștem pe revoluționarii care au înfăptuit unirea, rolul lui Mihail Kogălniceanu care a fost și Președinte al Academiei Române; să prețuim, să păstrăm și să ducem mai departe valorile în care ei au crezut și pentru care s-au jertfit; să devenim cetățeni responsabili și să fim promotori ai acțiunilor edificatoare menținerii spiritului și conștiinței naționale;
– arhitectura politico-teritorală era în mâinile marilor puteri, iar dacă s-a reușit înfăptuirea unirii a fost pentru că Franța a avut anumite sentimente (apartenența la latinitate) și unele interese (dintre care exemplificăm dorința de a avea această colonie, stat, pentru a-și putea exercita influența)
– actul unirii a fost un act de curaj, decidenții vremurilor profitând de portița lăsată în Convenția de pace de la Paris, în care nu s-a precizat clar, că cei 2 domni, pe care trebuiau să și-i aleagă cele două principate, să fie și persoane diferite, și atunci profitând de acest vid, l-au ales pe Cuza în ambele principate, iar la rândul lui, Cuza a dat dovadă de mult curaj acceptând;
– primii ani i-a dedicat recunoașterii unirii pe plan internațional și dezvoltării culturale a societății românești, continuând cu reforme în toate domeniile vieții sociale.
Dincolo de fapte, evenimente, împrejurări, așa cum spunea doamna profesoară Elena Năstăsoiu, citindu-i pe Iorga și pe Ion Heliade Rădulescu, este deosebit de important să învățăm, dar să și dăruim semenilor din ceea ce învățăm, pentru că „fără școală nu putem avea nici fii buni, nici părinți buni, nici un stat bine cârmuit”! Să veghem să nu ne îndepărtăm de identitatea noastră națională!
Și am mai reținut ceva esențial din interviul doamnei Nastasoiu: e important să facem totul cu iubire, din iubire, pentru că „Iubirea este împărăteasa tuturor virtuților”!

Mioara BACIU